Feeds:
Posts
Comments

Cele trei reguli

A trecut o vara si a mai venit o toamna. In afara de faptul ca acum nu mai merg la “facultate” ci la “master” nu prea e nimic schimbat. Mi-m petrecut vara prin mai multe locuri, nu pot sa zic ca a fost o vara monotona, sau plictisitoare, sau tacuta, a fost chiar interesanta. Nu am mai scris fiindca nu am mai avut ce si nu am vrut sa risc sa reiau aceleasi subiecte. Intr-adevar existenta, cel putin cea din jurul meu, nu este foarte diversificata. La televizor aceleasi lucrui, pe strada aceiasi oameni, aceleasi adevaruri, aceeasi mizerie, ignoranta. Si tot acelasi soare caldut de toamna, acelasi parc plin de frunze, aceeasi atmosfera. Am stat si am gandit vara asta. De fapt…intr-adevar, mai mult am stat decat am gandit. Am citit ceva mai mult si m-am informat. Nu despre scoala, cum probabil ca era de asteptat sa fac, ci despre…viata! Am facut o comparatie a mai multor stiluri de gandire, a mai multor religii si am ajuns la o concluzie in trei reguli:

1. Tu iti controlezi gandurile, nu ele te controleaza pe tine.

2.Tot ce iti e scris sa se intample, se intampla si pana la urma totul o sa fie bine.

3.Asculta-ti constiinta si fa numai cum crezi tu ca e bine, totusi sa nu faci rau nimanui.

Pare simplu la prima vedere. Mai greu e de aplicat.

Advertisements

O lume straina

Pare atat de mult de cand s-a terminat facultatea, incat liceul pare si mai departe. Ca in fiecare vacanta, am venit acasa, si ca si prima data cand m-am intors de la Cluj, Oradea mi se pare o lume straina. In nici un caz nu uit de unde am plecat si parca dupa ce am ajuns la Cluj, Oradea mi-a devenit mai draga. Acum are un aer de melancolie; zambesc cand trec pe langa fostul liceu si ma surprind cufundata in amintiri. E ciudat cum dupa un timp singurele lucruri pe care ti le mai poti aminti in legatura cu ceva sunt cele bune, si e si mai ciudat cum iti aduci aminte detalii care pe moment nu te-au impresionat.

Ma simt ca si cum ma plimb prin trecut. Ma intalnesc cu fosti colegi si prieteni, mai dau un telefon, doua, sa vad daca mai exista unele persoane si cum le mai merge. Si cand la capatul celalalt al telefonului raspunde cineva ma simt ca in masina timpului. Am impresia ca in momentul in care eu am plecat prima oara, timpul s-a oprit acasa. Dar nu, nu s-a oprit si vietile celorlalti au luat si ele diverse intorsaturi si drumuri. Imi place sa imi aduc aminte. Nu as fi crezut niciodata ca la vederea cladirii fostului liceu o sa zambesc larg cu o sincera fericire. E ciudat cum timpul schimba multe si poate transforma momente banale in lucruri exceptionale. Ma uimesc eu pe mine insami. Mi-ar place ca macar o zi sa dau timpul inapoi si sa ma trezesc iar la liceu, sau pe aerodrom,intr-o excursie ,sau la o bere la “Virajul3”.

Ma simt bine cand ma intorc dar melancolica in acelasi timp. Acum am in fata blocului o constructie care creste peste noapte. Ma uit la ea si imi dau seama ca timpul merge inainte, totul evolueaza, totul se transforma si ma felicit pentru gramada de amintiri pe care am reusit sa o strang si care orice as face, va fi mereu acolo.

M-am hotarat sa incep un capitol cu un asa titlu nepasandu-mi de ce s-ar putea intampla, de faptul ca unii s-ar putea supara sau interpreta cele spuse de mine si fara sa imi para rau. Consider ca libertatea inseamna sa poti sa iti spui opinia si altii sa te acuze, la fel de liberi si ei in gandire. Nu am sa dau nume nici unei persoane, nu voi preciza data specifica a nici unei intamplari, de asemenea nici locatia. Singurul nume pe care il voi folosi va fi al meu si toate intamplarile vor fi relatate cat mai obiectiv posibil.

So, here it goes, primul capitol. Please enjoy!!!

Asa… m-am gandit ca o prima tema, si una cu care m-am tot confruntat de aproape am devenit experta in ea, este ajutorul reciproc intre oameni, bunatatea si iubirea. Da, suna frumos toate, chiar foarte frumos. Si da, cat de inaltator este sufletul omului ca este capabil de asa ceva! Pacat ca de fapt toate au alte motive, 99% din ele fiind ascunse. Nu cred ca am intalnit pana acum pe cineva care sa ceara ajutor fiindca chiar nu putea sa faca ceva singur ci mai mult din vina celor mai multi parinti de a-si obisnui copiii cu ajutor permanent. Am vazut foarte putini oameni in jurul meu care sa fie intr-adevar pe picioarele lor, vaccinati si responsabili, asa cum se zice ca trebuie sa fie om. Am vazut cum majoritatea fiintelor umane din jurul meu sunt maturi doar cu numele dar cand e vorba sa dea furtuna peste ei sunt mai slabi ca o pana in vant. Si sincer, nici bunatatea nu cred ca mai exista dezinteresata. Oricine face o favoare altcuiva, bineinteles ca se asteapta si la o rasplata, altfel de ar face-o? A, poate din prea multa marinimie! Nu, asa ceva nu mai exista de mult timp, cam de cand… a fost omul inventat! Iubirea? Da, ultima frontiera, fara de care nu putem fi fericiti, impliniti si care ne insenineaza zilele!!! Sa fim seriosi! Multi o spun, multi poate o si cred, avand de fapt impresia ca stiu despre ce vorbesc, dar tot cei mai multi raman asimptotici o viata intreaga fata de acest sentiment. Sa va zic si de ce: fiindca este ultimul sentiment, rezultanta ajutorului dezinteresat si al bunatatii fara a cere ceva in schimb. Si cum pe primele de sus v-am spus ca nu le-am mai vazut de mult timp, printr-o ecuatie matematica simpla rezulta ca nici rezultanta lor nu poate exista. Asa ca cei mai multi stam in egoismul nostru, gandindu-ne in fiecare clipa cum sa facem sa ne fie mai bine, noua insine in primul, al doilea si al treilea rand, alte randuri nemaiexistand. Deci nici macar nu ne gandim sa facem rau cuiva (intentionat), dar de cele mai multe ori o facem. Incep sa cred ca profesorul de management avea dreptate: oamenii sunt rai de la natura. Doar ca “rai” poate nu e cel mai potrivit cuvant. Mi se pare mai bun “egoisti”, “interesati”, “egocentrici”. Si din asta, din faptul ca facem orice pentru “groapa noastra cu nisip” facem in jurul nostru mult, mult rau.

Cati oameni am vazut in ultima vreme sa invete pe bune pentru examene, sa isi streseze creierul cu formule si nu cu descoperirea de noi metode de copiere? Cati oameni am vazut in ultima vreme luand lauri pentru munca lor proprie si nu pentru a altcuiva? Cati oameni am vazut sa ajute un animal al strazii si nu sa dea cu piciorul in el? Cati oameni am vazut sa cheltuie bani stiind ca nu banii sunt cei care il fac? Cati oameni am vazut care sa aprecieze mai degraba un copac decat o masina??? Nu stiu. Asta ar putea sa-mi raspunda cei care citesc.

Si mi-am predat si licenta. O senzatie ciudata ma invaluie, de sfarsit de drum, de terminare. S-a mai incheiat un capitol. S-au mai scurs 4 ani, pe care sincer, la inceput ii vedeam ca o eternitate. Dar nu… timpul trece si e bine daca il facem sa treaca in favoarea noastra. Parerea mea e ca bine daca in 4 ani am construit ceva. Si eu cred ca am construit: o diploma, o meserie.

Imi aduc aminte ca acum 4 ani distanta dintre Cluj si Oradea mi se parea imposibil de masurat. Mama zicea ca ” O sa treaca cum ai zice Hon-daaaa!”. Pe mine ma umfla plansul, acum ma umfla rasul. Trebuie sa recunosc, pe World Wide Web ca MAMA A AVUT DREPTATE.

Si au trecut anii ca un zbor mai mult sau mai putin lin. Am avut parte de bucurii, dezamagiri, surprize, socuri, zvonuri, vorbe pe la colturi de coridoare, informatii pe sub mana, profesori care mai de care mai diferiti. Am ras foarte mult si trebuie sa recunosc ca ultimul an a fost si cel mai frumos. Pana la urma toate s-au terminat cu bine, ce a fost inceput acum s-a si terminat. Imi pare rau ca deja se termina, poate daca eram la medicina sau arhitectura gandeam altfel 😛 .

Oricum…licenta e gata, asteptarea se apropie de sfarsit cu fiecare secunda. Saptamana asta totul se termina oficial, dupa aproape 2 saptamani de pregatiri pentru salt.

Le urez tuturor colegilor succes, la orice comisie ar fi, totul va fi bine pana la urma. Succes in viata si spor in toate! 🙂

P.S.  Sunt la comisia 2.

bancehtDimineata…prea multa lumina si o durere surda de picioare. M-am trezit in sunet de telefon si a durat ceva pana sa-mi dau seama ce se aude, ce se intampla, unde sunt. Concluzia a fost ceva de genu: “Aha! Aseara am avut banchetul. Cred ca de aia mi-e greu sa umblu si picioarele umbla in legea lor. Suna telefonul! Lasa-l sa sune, doar nu poate fi ceva important cand azi e a doua zi dupa banchet!”. Am reusit sa ma sustrag din pat si sa-mi pornesc calculatorul. Azi-noapte tin minte ca am adormit greu fiindca nu reuseam sa-mi scot muzica din cap. Imi dau seama ca si acuma, in timp ce scriu, inca aud muzica, inca parca sunt acolo si inca nu ma simt pregatita sa plec. Intr-un cuvant a fost super, exact ce meritam cu totii dupa 4 ani mai mult sau mai putin stresanti. Din partea mea cel putin, “Best regards” organizatorilor, chiar mi s-a parut o organizare demna de niste ingineri 🙂

Nu stiu altii cum sunt la ora asta, sau poate inca nu sunt 😛  fiindca e prea devreme, dar stiu ca voi ramane cu amintire placuta de aseara si sper ca durerea de picioare sa treaca pana maine: Festivitatea!!! De multa vreme n-am mai dansat asa ca aseara si cel putin pentru mine a fost exact ceea ce aveam nevoie, exact sfarsitul unei etape care sa te faca sa te simti bine. A fost un sfarsit rasunator pentru promotia 2008-2009 de ingineri!

Best wishes!!!

p.s. Vedem ce si cum facem cu pozele.

M-am trezit de dimineata cu un sunet destul de neplacut: ploaia batea in pervazul de tabla. Mi-am zis in sinea mea ca azi o sa fie o zi tocmai buna pentru numarat muncitori la licenta si pentru desenat macarale! Dar m-am gandit ca daca se opreste putin ploaia sa ma duc sa-mi vizitez catelul, la o casa din Andrei Muresanu. Si bine am facut ca m-am dus…

La intoarcere s-a intamplat momentul de contemplare. Acea secunda care m-a furat din realitate si care inca ma tine departe, in alta lume. O lume cu o… casa! Dar ce casa! Nimic modern, nimic nou, nimic din ce ar putea un arhitect contemporan sa aprecieze, ci doar o casa simpla care mi-a incantat privirile vreme de vreo 10 minute. Simteam ca nu ma pot desprinde sa plec din fata ei. Intotdeauna am apreciat casele vechi, bine ingrijite dar niciodata nu m-au fascinat si nici nu m-am imaginat cumparandu-mi o asemenea casa. De asemenea, pana acum n-am mai remarcat casa de azi… Poate ca datile trecute cand am trecut prin fata ei nu avea nici iedera inverzita si nici trandafirii infloriti.

E o casa clasica, cu o portiune mai rotunjita cu un geam ce se vrea a fi “mare”, cel mai mare cred din toata casa. Ar fi interesant de vazut si in interior, desi cred ca e la fel de frumoasa. Are geamuri mici albe, “in patratele”, inconjurate de iedera. Cred ca se poate considera foarte bine o “casa verde”. 🙂 Treptele cred ca sunt cele originale, tocite de toti pasii care le-au vizitat si care duc la o usa de lemn, ce pare a fi ceva mai noua. Ploaia de dimineata s-a dovedit a fi o mana cereasca pentru iedera, care era in momentul meu de contemplatie, de un verde crud, aproape stralucitor. Gardul e din lemn, bineinteles, vechi, dar acoperit cu caprifoi inflorit. Si dincolo de gard, care nu este deloc inalt, am putut vedea o splendoare de gradina cu trandafiri. La o adiere a vantului, a fost usor ca simturile sa imi fie duse pana la extaz de adierea usoara si calduta a vantului, culorile tuturor florilor alaturi de mirosurile lor combinate si fosnetul frunzelor copacilor din jurul casei.

Am ramas acolo in fata casei ca un om care contempla un tablou si pe care acesta il impresioneaza profund: ii exprima toate dorintele despre viitor, amintirile despre copilarie si mai presus de toate, placerea momentului. Nu stiu cine locuieste in casa respectiva si nu stiu nici daca m-a vazut cum stateam cu o privire plina de admiratie in fata casei. Parea o casa scoasa din cartile postale englezesti, a unui scriitor batran. Nu stiu nici daca am reusit sa redau prea bine imaginea casei si cat de mult m-a impresionat, dar zilele viitoare voi incerca sa fac o poza, sa am la ce ma uita cand licenta, examenele sau orice alte lucruri lumesti imi dau prea multe batai de cap.

Luni dimineata

M-am trezit. Sau poate doar mi se pare. Dupa o noapte in care am visat numai metal si licenta. Ma tot gandesc ca trece si asta. De fapt cam asta ar fi motivul pt care nu am mai scris in ultima vreme. Mintea mea a fost ocupata cu lucruri deloc placute si obsesive de genul : o sesiune plina si o licenta care parca nu se mai termina. Am ajuns de multe in ori in ultima perioada la capatul rabdarii si al disperarii, mi s-a parut de multe ori ca un vis nu neaparat urat, dar obositor. Genul de vis in care vrei sa te misti, sa fugi ca vine trenul, dar nu reusesti sa pleci de pe sine.

Mai am doua examene, unul azi si unul vineri… Afara ploua de ceva vreme si e frig desi e MAI. De fapt, si acum daca ma uit pe geam mi se pare ca e deja ora 16, incep sa ma stresez ca intarzii la examenul la metal si ma apuca si o usoara mustrare ca ar trebui sa mai citesc o data. M-am saturat sa mi se tot zica aceleasi lucruri, sa vina alti si alti profesori care se fac ca te invata ceva de nou si, pe deasupra mai si insista sa te verifice daca ai invatat sau nu. Probabil ca nu sunt singura care nu vede rostul acestui semestru intreg care tocmai se termina, dar, la fel ca multi altii…ce as fi putut face?

Citesc in fiecare zi mail-urile de pe grupul de la constructii…in afara de mail-uri cu lamuriri in legatura cu examene/restante, mai citesc si scuze sau defensive ale reprezentantilor studentilor. Pentru ce? Oricum in vara, dupa ce se clarifica toate, cu restante, licenta, masterat, pe nimeni nu o sa mai intereseze cine ce a facut pentru noi/ei/voi. Oricum la facultate s-a intamplat exact asa cum au vrut unii sau altii, asta a fost ritmul impus, in final “do it, or don’t”, ca doar nimeni nu a fost obligat. Dar cred ca cel mai mult ne-am gandit multi dintre noi ca e pacat sa te revolti si sa nu termini ce ai inceput acum 4 ani.

Asa ca… penultimul examen, dup-aia ultimul, licenta, eventual master…si viata!!!

Buna dimineata, lume, din nou!!!